Privești pierdut spre amintirile
culese, te simți străin față de acea
persoană din trecut, îneci în taină emoțiile care te cuprind ușor. Ca un film
vechi îți vin în minte imagini la început îndepărtate apoi tot mai aproape, tot
mai aproape până ajungi să poți descifra cuvinte apoi să recunoști fețe. Parcă acum e dureros, e rece. Atunci era frumos,
și încerci să trăiești cu iluzii care într-un final mor înecate de realitate.
Te retragi în muzică, în versuri, simțind fiecare notă parcă mai accentuată. Te
doare, dar totuși e umpic plăcut, sunt amintirile tale. Cu oamenii care ți-au
fost alături, oameni care acum sunt plecați, oameni care au adus un zâmbet pe
fața ta crispată, oameni cu care ai plâns, oameni care au avut grijă de tine,
da acestea îți sunt amintirile. Se zice că despărțirea doare cel mai mult, poate că nu. Pentru că atunci când ai ocazia
să renunți la ceva, sau să nu o faci încă mai este timp, chiar dacă este puțin,
mai poți să faci ceva. Dar amintirile? Dor și mai tare, pentru ca știi că au
fost și nu mai poți schimba nimic, și îți petreci zile și nopți imaginându-ți
posibile variante pentru încheierea unei povești care de mult a avut sfârșitul.
Și trec clipe, ceasuri iar tu îți amintești ce ai fost cândva sau ce ți-ai
dorit să fi fost, îți imaginezi oamenii așa cum erau sau cum ai fi dorit tu să
fie, este ușor, în mintea ta poți schimba oameni și evenimente și locuri, poți
să ți le imaginezi altfel, dar nu faci decât să adâncești rana, trezindu-te la
crunta realitate. Și dacă ești sincer să recunoști… Câteodată, ți se face dor!
No comments:
Post a Comment