„Atunci când ai curajul să lași în urmă totul, atunci vei fi pregătit să începi o nouă etapă. O epavă nu poate naviga pe apă. ” Îi șopti la ureche și apoi plecă. Nu știa că era pentru ultima dată când îl va vedea. Cuprins de cuvintele pe care tocmai le auzise, rămase ca traznit cu ochii ațintiți pe perete. Vedea toate lucrurile din viața lui la care pur și simplu nu le-a putut da drumul și le ducea cu el ca o povară. De fiecare dată se aștepta ca ceva să se schimbe, dar se învârtea mereu în cerc. Acum toate aveau sens. El nu a putut să le dea drumul și de aceea fiecare era pentru el ca o ancoră care îl oprea de fiecare dată. În timp ce el se gândea la toate acestea nu realizase ca bătrânul plecase. Atunci parcă ca un ecou din ce în ce mai puternic, cuvintele bătrânului au început să îi răsune mai tare și mai tare în minte. Simțea că explodează. Se trânti pe pat și luă în brațe o pernă, o strânse tare și pentru prima data plânse. Îi părea rău, atât de rău încât regreta fiecare zi în care a purtat acel bagaj imens în spate. Acum simțea că se sufocă sub propriile bagaje, propriile poveri pe care singur le-a luat la fiecare intersecție de drumuri. Prinse curaj și se așeză pe genunchi, era pregătit să își lase tot bagajul acolo jos și să nu îl mai ridice niciodată. Cu ultimul suspin rosti: „Doamne aici las tot.” Și își spirjini capul de marginea patului. Ațipise. Se trezi după câteva ore și privi în jurul lui, soarele împrăștia caldură și lumină în încăpere. El se ridică, zâmbi și liber ieși din cameră, mai ușor ca niciodată. Era liber. Ca printr-o minune își aminti câteva cuvinte: „să lași totul în urmă”. Acolo, în camera micuță, jos pe genunchi lângă pat a lăsat totul și și-a promis că nu le va mai lua niciodată înapoi.
