E istovitor. E ca și cum ai avea mereu ceva de oferit din tine și fiecare persoană ar pleca mulțumit că a obținut ceea ce și-a dorit. E ca și cum ți-ai da toată silința și faci tot ceea ce poți doar să fie bine,doar doar ceilalți să fie bine, să ajuți, să fii acolo, să dai curaj și putere, să încurajezi. Am ajuns la concluzia, că fiecare persoană cu care interacționezi, la un moment dat o sa ia cu el o parte din tine, fie un zâmbet, fie o durere, fie o parte din inima ta. Și astfel pur și simplu devi un alt tu, ești format din fărâme care sunt împrăștiate în ceilalți. Puțini sunt cei care vor cu dragoste și cu răbdare să mai clădească ceva la tine, să își pună o parte din ei acolo unde sunt doar spații de fărâme pierdute. Și nu faci decat să mergi înainte sperând că următorul vânt nu va împrăștia fărâmele tale și mai tare, sperând că undeva, într-un loc tainic și liniștit, în misterul unui nou început, în tainele dragostei, în locul în care speranțele se împlinesc și visele sunt reale, acolo toate se vor strânge din nou împreună și vei fi din nou tu. Atunci vei fi tu cu tine, întreg. Și tot universul se va uni împreună cu tine și va contribui la fericirea ta, atunci pentru prima dată, poate, nu îți va mai fi teamă că urmează să te spargi în fărâme purtate de alții, duse din inima ta spre nicăieri. Atunci inima ta va fi întreagă și nu împărțită, atunci vei putea să iubești așa cum nu ai putut niciodată, acea iubire care nu a fost niciodata sfărâmată.
E greu să aștepți acele momente...dar, până atunci te mulțumești cu atât: cu fărâme din tine în ceilalți.
No comments:
Post a Comment